Eh,da.De fapt NU.

Eu nu iubesc nici marea,nici norii,nici primăvara, nici frunzele.Că nu vreau eu!Nu vreau nici să fiu vreo visătoare incurabilă, nici vreo nesimţitoare şi nici nu vreau să mustească/să se scurgă sau să fiu toată imbibată în cel mai libidinos romantism,zic.

Da' nu pot cu romantismu' ,nici cu dragostea asta profundă ce te  eternizează în braţele celuilalt.Nu mai pot nici cu poeziile de dragoste sau fanteziile amoroase,nici cu dimineţile târzii în care te trezeşti îl descoperi lângă tine şi adormi la loc.Nu mai pot cu astea.!

Şi ce crezi?Toate sentimentele astea nu pot ţine la nesfârşit,... oricum într-un moment sau altu' n-o să mai doară.Şi atunci te gândeşti dacă într-adevăr îl iubeşti,dacă lucru' ăsta chiar trebuia să se întâmple.

Nu poţi să laşi vreo rană dacă nu ai lasat/implicat/nutrit vreun sentiment,altul decât obişnuinţa,rutina...astea.Deci nu ai decât să te dezobişnuieşti fiin'că nu-mi pasă.

Nu-mi pasă nici că noru' pe care pluteşte Dumnealui e roz bombon şi pufos ca vata de zahăr,iar cu atât mai mult nu-mi pasă dacă Dumneaei este îndrăgostită până peste urechi,că pluteşte ca o tută şi care plânge şi speră că vreodată dă domnu' ca el s-o ceară în căsătorie să-i jure dragoste(cum e aia?) până când moartea îi va despărţi...Mbine.mori!

Şi acestea fiind spuse,mi-am încheiat criza împotriva iubirii adolescentine,naive,pure(da,sigur!) şi mă rog...cum o mai fi.

Sunt o scelerată....mda?Mbineeee....