Nu am să mă agit să explic de ce am făcut asta. Am făcut-o şi mi-e mai bine. Mă linişteşte şi-mi ajunge.

Plus că... Am făcut-o cu un scop. Unul precis, bine definit. Nimic nu mă va putea abate de la plan. Nici EL, nici alţii. De altfel, sunt fericită.

Dar iat-o pe terasa mea, captivă delicată, prinsă in zborul ei. Si eu, bărbat, eu, războinic invingător, ţinând in sfârsit răsplata luptei mele. Si deodată, in faţa ei, nemaiştiind ce să fac…

“Porumbiţa mea, ii spuneam, turturica mea, gazela mea cu picioare lungi…”, căci in cuvintele pe care le inventam incercam s-o cuprind pe ea, de necuprins! Topindu-se aidoma zăpezii. Căci nu era nimic darul pe care-l aşteptam. Si strigam:”Unde eşti?”. Căci nu o intâlneam nicăieri. (…) Iar eu, singur in cumplitul meu pustiu, o priveam, dezbrăcată, dormind. “M-am inşelat asupra prăzii, m-am inşelat in goana mea. Fugea atât de repede si am oprit-o pentru a o face a mea… Si, odată prinsă, nu mai există…” Mi-am inţeles greseala. Fusesem nebun ca acela care si-a umplut ulciorul si l-a inchis in dulap, fiindcă-i plăcea cântecul fântânii…

“Dar dacă nu te ating, te construiesc ca pe un templu. Si te inalţ in lumină. Si tăcerea ta inchide in ea câmpiile. Iar eu te iubesc dincolo de mine sau de tine. Si inventez imnuri pentru a-ţi celebra imperiul. Si ochii ţi se inchid, pleoape ale lumii. Si te ţin obosită, in braţele mele (…) Nu esti decât o treaptă in drumul meu spre eternitate. Esti făcută pentru a fi arsă, consumată, dar nu pentru a te reţine...