Ca de sâmbătă

Acum mi-a venit o poftă nebună să scriu. Dar n-am despre ce. Drept urmare voi face cum fac de câte ori vin aici şi-mivărs năduful în paginile tale, dragă jurnalule.Voi abera într-un mod absolut lipsit de simţire, într-o prostie ce frizează oligofrenia. Voi scrie fără să citesc şi fără să mă mai gândesc pentru a crea o legătură logică cu ce-am scris acum 3 secunde. Nu voi mai discuta despre ce am făcut, despre ce sunt despre cum sunt, ci despre ce şi cum simt. Iar acum simt. Ştii ce simt? Ştii, ştii? - Nu ştii, desigur, pentru că nu ţi-am spus. Nu ştii pentru că ai încetat să pătrunzi în serverul care ţine loc de creierul meu (inima) şi pentru că ai şters hard-ul meu plin de informaţii sentimantale din programul tău inteligent - Asphixia 2.0.

Aşa încât acum eşti la mâna mea, aştepţi să-ţi spun eu ce simt - deci îţi pot spune orice, oricum şi oricât pentru că nu ai cum să verifici. Dar aleg să-ţi spun adevărul pentru că eşti singurul prieten la care pot urla şi în faţa căruia pot face, scrie, spune, acţiona, distruge orice. Pentru că tu nu vei spune nimic, ca de obicei. Vei înregistra şi vei rămâne tăcut. Ştii, uneori îmi place asta, dar alteori nu. Alteori îmi vine să urlu şi mai tare la tine, să te pot face să-mi vorbeşti. Orice, ai putea spune orice. Ai putea, de pildă, să spui - bravo, ai procedat corect sau nu, în mod sigur te-ai înşelat. Dar nu. Tu taci. De ce taci? De ce?

Ştii, uneori simt că am puterea să fac orice. Dar absolut orice, cum ar veni pot să mă urc în trenul de Bucureşti şi peste fix 4 ore să fiu dezorientată într-o gară străină căutând cu privirea pe cineva cunoscut sau măcar un obicet, un lucru, un loc. Apoi aş putea fi cine vreau eu. Aş putea, de exemplu să fiu S. şi să fiu ce vreau eu să fiu. Să merg la toate evenimentele alea la care visez de 3 ani de zile încoace. Aş putea merge să-mi fac tatuaje, să-mi vopsesc părul albastru şi să-ncep să ies cu găşti dubioase. Sau aş putea să-mi las părul lung pe care să mi-l fac bucle, să mă machiez într-o nuanţă romantică, să îmbrac numai rochiţe roz-porţelan, şi crem, şi bej şi să fiu o finuţă şi-o elegantă. Apoi aş mai putea fi doar tare: să fiu vreun PR de succes, să lucrez la Google sau în altă parte(la fel de şmecher) şi să citesc. Să citesc toată ziua.

Sau aş putea merg să mă angajez într-o redacţie de ştiri, să fac IMA, să mă fac fotograf profesionist sau make-up artist. Aş putea să le fac pe toate astea dacă aş vrea. Şi de fapt, ar trebui ca măcar pe jumate dintre ele să le-ncerc. Dar aici intervine altceva. De-aici mi-e frică. Mi-e frică de necunoscut, de prea multă linişte, de lipsa prietenilor sau măcar de lipsa persoanelor cunoscute. Mi-e frică să nu fie prea mult pentru mine un oraş de 5 ori mai mare decât cel în care mi-am făcut veacul timp de 19 ani.


Ceva din mine îmi spune să evadez şi altceva să mai aştept pentru că mai devreme sau mai târziu mi se va ivi cu certitudine ocazia. Eu parcă nu m-aş vedea locuind în Bucureşti dar ştii, eu nu mă pricep la astea. Eu nu mă vedeam nici acum 2 luni studentă la jurnalism ... şi totuşi. Nu mă vedeam blondă, nu mă vedeam având atâţie prieteni, nu mă vedeam atât de fericită şi atât de satisfăcută. De fapt nu, taie satisfăcută. Nu sunt pe deplin satisfăcută - lipseşte ceva: activitatea mea în timpul liber. Vreau cursuri de formare profesională, vreau în cel puţin 5 ONG-uri sau Asociaţii, vreau multe diplome, vreau multe ieşiri de orice tip, vreau multe cărţi, multă treabă, multă cafea băută în faţa calculatorului în timp ce răspun la mailuri importante toate căutându-mă pe mine, toate cerându-mi mie părerea, serviciile, prezenţa.

Vreau să fiu o femeie de succes, să am păreri pertinente de care să se ţină seama, să fiu în 'nşpe mii de campanii, să dau randament la fiecare activitate în care îmi depun efortul, vreau să fiu visul pe care mi-l tot schiţez, reasamblez, rescriu, de 3 ani.

Vreau să fiu cea mai bună versiune a mea!