luni, 4 iunie 2018


Este ora 3:46 iar eu nu am somn. De fapt, nu am dormit deloc. Am terminat o carte pe care o am in bibliotecă de mai bine de un an și despre care am auzit multe dar niciodată nu am simțit să o citesc. (Iarta-ma, Cristina, dar cred că toate vin la timpul lor. Și acum era timpul pentru Dora Minodora și Luna Betiluna. )
Nu avea cum să nu fie timpul acum ... Când povestea asta este atât de apropiata cu a noastră. Când cel puțin două dintre personajele din carte sunt personajele din viața noastră. Nu avea cum să fie un timp mai potrivit decât acum când am pierdut pe cineva mai drag decât orice in lumea asta.
Am plâns din primele pagini ale cărții până în ultimele ei rânduri. M-am gândit la tine și la noi. Tu ești Luna mea, cea puternică și nebuna, cea dezinvolta și fermecătoare. Eu sunt tot timpul stângace și tu tot timpul pare că ai răspunsurile potrivite.
Am fumat aproape un pachet de țigări în câteva ore și din când în când mă opream din citit sa te vad cum dormi lângă mine. Pari atât de liniștită. Îmi pare că nu e locul meu lângă tine, Cosmosule. Plansul meu înăbușit te-au trezit. M-ai văzut plângând și m-ai întrebat dacă mi-ai greșit cu ceva... Așa buimacă de somn cum erai ai fost capabilă să te gândești să nu mă fi rănit.
Cum sa îți spun eu că mi-e frica sa nu te pierd? Cum să îți spun că tot ce a fost până acum, până să te cunosc pe tine, s-a întâmplat din inerție și doar că sa te aducă pe tine lângă mine?
Cum pot eu, Cosmosule, sa nu mă gândesc că ai aterizat în viața mea din neant și ca mă gândesc cu groază că poți pleca din același neant?
Când tu îți ceri scuze in somn dacă mă atingi ? Când tu și în vis mă cauți și mă strângi in brațe? Când te ridici din pat înaintea mea și ai grija sa nu mă deranjezi cu niciun zgomot? Când mă săruți înainte de a pleca la munca deși știi că eu dorm și că e posibil nici să nu fi simțit sărutul tău?
Mă apropii de tine și te sărut pe frunte. Așa te-as lua în brațe și te-as pupa continuu. Așa ți-aș spune că te iubesc pe repeat de frica sa nu cumva sa uiți vreodată ... Mă mulțumesc doar sa îți șoptesc.
Îmi bubuie capul și nu mă pot liniști. Plâng și nu știu dacă calmantele își vor mai face efectul, dar nici nu am vreo intenție să iau vreunul de frica sa nu adorm și să nu te mai pot privi. Ești așa liniștită și atât de frumoasă.
Simt nevoia sa îmi mai aprind o țigară. Ies pe balcon și iau pachetul aproape gol după mine. Se pare că nici vecinul din blocul de vis a vis nu are somn. Ii vad capătul aprins al țigării in tot întunericul cartierului și al nopții.
Tremur, plâng încă și ma gandesc cum ar fi viața mea fara tine.
Dincolo de tine este o lume în care nu vreau sa trăiesc. Vreau sa fie lumea mea înainte de E. și să nu mai existe nimic după.
"La început nu au fost cerul și pământul. La început au fost Dora și Luna."
Exact așa simt. Și după tine, Cosmosule, nu mai este nimic.
Mi-ar placea sa te rog sa nu pleci niciodată. Dar mi-e frica sa nu vezi cat sunt de slabă și de nesigură. Sunt convinsă că nu îți va placea partea asta a mea. Partea pe care tot timpul când sunt cu tine incerc sa o ascund. Când iese la suprafață o maschez cu diferite supărări prostești despre care sunt convinsa că începi să te saturi.
Nici inainte de tine nu a fost nimic.
***
Fumez țigara asta ca și cum ar fi cel mai mișto drog și cel mai tare cui. Trag atât de puternic încât plămânii mei se umfla la maxim și nu mai rămâne nimic din tutunul mentolat.
Mă calmează, știi? Mă face să fiu mai rațională. Așa cum ai descoperit că nu sunt pentru că sunt prea îndrăgostită, mi-ai spus...
Când mă întorc te găsesc și mai senină, și mai calma și te iau in brațe.
Pielea ta miroase a dragoste, iarbă și parfumul care îmi place atât de mult.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ai ceva de spus? Zi tare, să te-auzim!