Cum poate sa fie pământul ăsta atât de rotund, dar lucrurilor sa le ia atât de mult timp sa se întoarca? Și cum poate sa fie Bucureștiul asta atât de mare iar pe mine sa mă sufoce??? Aștept să plouă torențial și să mă plimb liniștită în ploaie. Să am în căști muzica mea...nu mai este a noastră, este doar a mea... Sper macar cu asta sa fi rămas din noi. Să pot să plâng și să nu mă vadă nimeni. Să pot sa trec prin purgatoriu și să mă curat. Să mă curețe ploaia cu mai multă sârguință decât lacrimile.
  Dacă eu am fost cea mai greșită alegere din viața ta, sa fiu eu ultima iar de acum sa îți fie mai bine.
Vreau sa alerg în ploaie spre nicăieri...pentru că, ți.am zis, după tine nu este nimic. Ești tot Cosmos, dar nu te mai am. Ești tot Apocalipsa, dar m-am pierdut printre valurile tale. Ești tot perfecta, dar nu mai este locul meu lângă tine.
Am învățat atât de multe și totuși am impresia că nu mi-a rămas nimic...că mi-ai luat tot. Am fost lângă tine dar nu în momentele în care ai avut nevoie cel mai mult. Iartă.ma, Cosmosule, iartă.ma ca nu mi-am dat seama mai devreme de asta.
Compar oamenii cu tine. Pe toți. Nimeni nu ajunge nici până la baza piedestalului pe care te-am cocoțat din primele momente in care te-am văzut.
Am plâns, nu am dormit și nu am mâncat. M-am hrănit cu țigările care nu mai au același gust și bautura pe care o adorai. Simt lipsa ta in fiecare moment și mă astept, de asemenea, că în fiecare moment sa bati la ușă și să îmi spui că ți-am lipsit. Știu că nu se va întâmpla.
Totul îmi amintește de tine. Nimic nu mai e al meu. Totul este ceva ce a fost atins de tine. Totul este ceva ce a rămas de la tine.
Nu mă crezi sunt sigură. Dar te povestesc frumos. Nu ai ce sa nu povestești frumos despre omul care ți-a fost suflet și întreg, despre cel al cărui inel încă îl porți pe deget. Nu ai ce sa nu consideri minunat despre omul care a fost întotdeauna atent la.detalii și care a făcut totul sa îți fie bine.
Cosmosule, mă doare fiecare parte a corpului când îți rostesc numele și mă rupe fiecare gând și fiecare scena pe care mi-o amintesc cu tine. Mă dor ultimele săptămâni.
Nu am sa te mai vad cum te aranjezi o oră înainte de munca și cum zâmbești. Cum razi colorat și cum îți strălucesc ochii când te uiți la mine. Nu am sa îți mai vad parul ciufulit dimineața și nici cum îți fumezi țigările. Nu am sa îți mai simt mirosul pielii și nici parfumul care îți place.
Am refuzat să despachetez lucrurile pe care le-am aruncat plângând  în valiză și refuz sa mai port nuanta de ruj pe.care am folosit-o să îți scriu că te iubesc pe oglinda din baie.
Eu nu îmi mai apartin, sunt un fel de rămășițe adunate la repezeală. Esență mea a plecat odată cu tine.
Sper sa fii fericit, Cosmosule. Sper sa îți fi fost ultima alegere nepotrivita din viața.