M-am dezobișnuit de tine

M-am cam dezobișnuit să scriu despre tine. ... De la promisiunea aia de cafea a trecut ceva timp și te-ai făcut mic, mic până ai dispărut de tot. Ei, nu-ți face griji. Eu nu am făcut aproape nimic. M-am întreținut cu un tip... cam o lună de zile, dar eram nefericiți și se vedea asta.

Am învățat să nu-mi mai fie dor de tine sau cel puțin să nu îți mai spun. Oricum nu ești aici când am nevoie.


Și știi ceva? Vreau o aventură cu un fotograf! Tu știi că-s înnebunită după ”scule” dslr profesioniste, lentile și toate nebuniile specific... Și vreau să mă lase să-mi fac de cap și să ne pozăm și să fiu frumoasă în pozele alea!

Stăteam de vorbă cu K. și-mi spune că poate am experimentat cam multe și că poate-ar fi cazul s-o iau mai ușor. Și s-a mai gândit el că eu par a fi una dintre alea care încearcă tipii și-apoi se descotorosește de ei, imediat ce se plictisește. Asta-i cumva bine pentru că de atunci o tot lălăie și pare să fie înspăimântat de ideea asta, iar mie mi se pare amuzant.

Știi că de când scriu la comandă... am început să rămân fără idei și am devenit ”experta în restaurante”(bine că nu în hoteluri, atunci aș părea ușuratică) Chiar și-așa tot e cam ciudat și amuzant jobul cel nou. Ce dacă nu știi despre el? Crezi că ar fi mai tare dacă ar fi în București? Da, și eu cred.

Mă gândeam să mă re-fac blondă. Și să îmi fac niște șuvițe roz. Dar nu, aș semăna cu fetița ta și asta ar fi weirdo.

Tot mi-e dor, broscoiule urât și obosit. Tot mi-e dor de tine și de ochii ăia tristuți, de cearcănele tale pe care, ți-am mai zis, nu ți le observă nimeni - doar eu. Mi-e dor de vocea ta la 1.51 noaptea, în mașină, când ”cauți ” câte ceva... Mi-e dor și nu mă pot opri ca, din când în când, să mă gândesc la tine. (”Oare ce face?/ Oare I-ar plăcea asta?/ Oare a mâncat azi, s-a îmbrăcat bine, și-a băut cafeaua, s-a odihnit așa cum trebuie?/ Oare îi e dor de mine?/ Oare ar sesiza că se apropie Ziua și că nu îi spun când ajung, când vreau să îl văd sau cât stau?”)