Natura umană îmi provoacă greaţă.Totuşi insist să încerc marea cu degetul şi să mă avânt în ipocrizie .

Virginia Woolf spunea " Dacă nu poţi spune adevărul despre tine însuţi,nu poţi spune adevărul despre alţii."

Deci,...Adevărul despre mine...ar trebui să spun?Poate n-ar trebui.Poate ar trebui să mă prefac că sunt altcineva...Până la urmă,..oamenii au dreptul să aibă secrete.Dar chiar şi faţă de prieteni?



Nu vreau să mă scald într-o lume plictisitoare ,pufoasă şi roz şi să am impresia că totul este perfect.Când,de fapt,nu este.Nu vreau nici să-mi învălui existenţa într-un romantism pervers şi sadomasochist doar pentru a mă distinge într-o lume plină de clone.

Desigur,ar fi mai bine să fiu eu şi-atât.Doar că ar fi greu să spun şi să explic de ce EU sunt EU. În fond de ce să trebuiască să-mi explic faptele?-Simplu,ca să nu par o ciudată şi o extraterestră cu o poveste abracadabrantă despre propria-i persoană.

Vreau o cameră cu un aer închis,miros de violete, sulf şi sânge.
Văruită în culori depresive şi provocatoare de frică.Un pat cu baldachin din mătase neagră,aşternuturi sângerii şi catifelate.Ferestre cu draperii mate,grele,demonice de un maroniu-roşcat ca sângele uscat.
Un înger cu chipul LUI,un înger întunecat,posedat,expansiv,gelos,sinistru,sobru,fioros dar iubitor.

Să fiu o nălucă,un strigoi,o prezenţă fantomatică...un vampir.Să mă hrănesc din sângele lui delicios,dulceag,cald,sălbatic,păcătos.Să mă învie din anxietate,să mă energizeze,să mă înveţe să îl iubesc.

Ca o Regină a damnaţilor.