nerăbdare

Mă mănâncă degetele să scriu din nou, despre el... mai ales că... mai ales că.

Mai ales că am atins un punct nevralgic într-o discuție mută... într-un dialog purtat în unul... într-un monolog făcut pentru doi. Mi-ar plăcea să avem un moment, doar unul... în care să reușim să ne ascultăm gândurile. Să taci și să nu te mai gândești la gesturi macabre. Să mă privești și să ții gura ușor întredeschisă, fără să schițezi nimic. Să fii nemișcat, dar prezent. Ca o statuie, dar plină de viața. Ca un vis pe care să-l pot atinge, să mă poată tine în brațe și să-i ascult inima. Acea inimă pe care în octombrie 2012 voia s-o condamne, voia s-o facă să se oprească.

Ești nebun, nu neînțeles. Ești nebun, pentru că tot ce ai este adevărat și fals, deopotrivă. Dar accepți de parcă ai fi un rob al bunelor maniere, un sclav al moralității. Nu vrei să fii fericit?  Nu vrei să fie cineva care să-ți ”curețe” grijile de pe haina costumului? Nu vrei să fie cineva care ar prefera să tacă o viață și să te știe doar al ei? Nu vrei? Bine.

 Statutul tău, aroganța, și nopțile de poker te obosesc în felul în care ești acum. Eu am observat. A mai fost cineva să te întrebe cu atâta dezinvoltură ”Ce-i cu fața asta? ” Bine, nu chiar așa... Dar pari obosit, și nu e din cauza serviciului, e din pricina prezentului.