mesaj nefinalizat

Am scris, am sters, am scris... si tot asa de jumatate de ora. Daca ai fi aici nu as stii ce sa iti spun. Ma simt in cel mai prost mod posibil pentru ca m-am asezat de buna voie intr-o ipostaza care-mi zgaltaie demnitatea in fata ta, pentru ca imi este dramatic de dor de tine, pentru ca nu sunt in stare sa scot nicio interjectie fara sa ma gandesc la tine. S-au tocit tastele numelui tau de cate ori te-am cautat sa te aflu mai permisiv, mai bun si mai iubitor cu mine decat pana acum si nu am ajuns la nicio concluzie.

Mi-e greu sa ma privesc intr-o ipostaza ca asta, nu pentru ca mi-ar fi rusine de ce simt, ci pentru ca - in mod paradoxal-  ecuatia iubirii mele catre tine in contextul iubirii tale catre mine(in cazul in care exista sau nu) este egala cu 0 indiferent de cum adunam sau scadem termenii. 

Cateodata imi pari un personaj imaginar si ma straduiesc sa iti gasesc repere reale, pentru ca esti perfect asa cum te vad eu, esti chiar perfectul de care nu aveam nevoie sa-mi amestece gandurile si mintile. 

Vad relatia mea cu tine ca pe o legatura in care eu simt dureros de des nevoia sa-ti prezint scuze, in care ma simt obligata sa te rog sa ma ierti de cate ori iti adresez un cuvant - pentru ca stiu ca de fiecare data ascund printre vorbe ganduri nelalocul lor. Si as vrea, sa-mi poti citi gandurile, sa nu fiu nevoita sa trec prin foc si gheata sa le spun cu voce tare. 

A ta,

N. -